Nu este boală, dar afectează două din cinci persoane și este la fel de gravă ca obezitatea și fumatul

Danielle Molnar, psiholog la Universitatea Brock din Canada, consideră că perfecționismul este un factor de risc pentru îmbolnăvire la fel de important ca obezitatea și fumatul.

„Societatea a promovat dintotdeauna perfecționismul și beneficiile sale pentru realizările profesionale și academice, însă acesta constituie un factor de risc pentru numeroase boli, inclusiv infecțiile și moartea prematură”, a declarat Danielle Molnar, într-un studiu publicat în 2006.

Se estimează că două persoane din cinci au tendințe perfecționiste. Din cauza rețelelor sociale, cum ar fi Facebook și Twitter, un număr tot mai mare de persoane sunt îngrijorate că trebuie să fie sau să pară perfecte, a afirmat Gordon Flett, profesor de psihologia sănătății la Universitatea York din Canada, care a studiat timp de 20 de ani legătura dintre perfecționism și sănătate.

„Este firesc să îți dorești să fii perfecționist într-un anumit sector al vieții, cum ar fi profesia. Dar când se transformă în nevoia obsesivă pentru slujba perfectă, copilul, relația, contul din bancă și corpul perfect, cauzează un stres extrem și afectează nu numai relațiile noastre, ci și sănătatea”, a declarat Gordon Flett.

Profesorul Flett și echipa lui de cercetători a identificat trei tipuri de persoane perfecționiste: perfecționiștii orientați asupra propriei persoane, care se concentrează asupra propriilor standarde de perfecțiune; perfecționiștii orientați către alte persoane, care au standarde ridicate pentru cei din jur; și perfecționiștii condiționați din punct de vedere social, care cred că alte persoane, cum ar fi părinții, șefii sau colegii, le impun standarde de perfecțiune.

Cu toate acestea, perfecționiștii pot schimba și reduce efectele negative, învățând să se accepte pe ei înșiși și propriile greșeli, fără să se învinovățească.

„Coborâți standardele și acceptați eșecurile ocazionale, ca un ingredient esențial în drumul spre succes. Dacă perfecționiștii simt că au nevoie de ajutor – fizic sau emoțional -, nu trebuie să se teamă să îl solicite, în loc să sufere în tăcere”, a mai spus Gordon Flett.